Gânduri de sinucidere?

1. images0J0RNZZIÎn urmă cu ceva timp cineva îmi scria pe blog „Sunt paralizat în cărucior şi am repetate gânduri de sinucidere. Ce să fac?”. Nu demult am predicat la înmormântarea unui tânăr care s-a sinucis şi nu mai departe de ieri, un altul, tot un tânăr îmi povestea despre propria-i tentativă de sinucidere şi-mi cerea sfatul.

Motivele sunt diverse: singurătatea, o profundă depresie sau dezamăgire, frica sau boala, nemulţumiţi de ceea ce sunt, de ceea ce au sau de modul în care arată. Diavolul poate profita de oricare dintre acestea şi poate aduce nenorocirea.

Fenomenul este unul de actualitate şi din păcate ia amploare. Poate chiar tu, ca şi mine, ai cunoştinţă de cel puţin un prieten care ţi-a vorbit despre astfel de gânduri. Unii dintre cei ce vor să se sinucidă, din nefericire, nici măcar nu vorbesc despre asta. De aceea, te rog, după ce citeşti articolul, dă-l şi altora. S-ar putea să fie de folos.

Şi eu mi-am dorit să plec în lumea de dincolo

În timp ce mă pregăteam să scriu acest articol, mi-am dat seama că şi eu mi-am dorit să plec de pe pământul acesta. De cel puţin două ori mi-aş fi dorit să nu mai trăiesc în trupul aceasta, dar niciodată nu mi-am dorit să-mi iau viaţa. Aveam probabil 15 ani. Mă întorceam acasă de la Casa de cultură din Alexandria. Un cor de oameni simpli dar deosebiţi cântaseră superb despre Dumnezeu şi dragostea Lui faţă de noi iar predicatorul, un orfan, Luigi Miţoi ne-a vorbit din Biblie. Mergeam spre casă şi era seară, întuneric. Eram singur dar parcă tot cerul, îngerii şi Dumnezeu mă însoţeau spre casă. Priveam cerul şi stele şi faţa-mi radia de bucurie. Am intrat în camera mea, m-am plecat pe genunchi şi-am început să mă rog …cu lacrimi de bucurie. Mă îndrăgostisem de Dumnezeu. În momentele-acelea, pe genunchi, mă simţeam aşa de aproape de cer că uitasem de pământ, simţeam aşa de mult dragostea lui Dumnezeu încât  mi-aş fi dorit să fiu împreună cu El.

Apostolul sinucigaş

Doi apostoli ai Domnului Isus şi-au dorit moartea. Este vorba despre Iuda, cel care L-a vândut pe Domnul Isus preoţilor ca să fie răstignit şi apostolul Pavel care a slujit pe Domnul Isus. Iuda chiar şi-a provocat moartea, iar Pavel a acceptat-o cu bucurie- moarte de martir.

Iată ce spune Biblia despre Iuda sinucigaşul: „Iuda vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor şi a zis: Am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat. Ce ne pasă nouă? i-au răspuns ei. „Treaba ta.” Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a spânzurat.” (Matei 27.3-5)

Ce ne învaţă Iuda despre sinucidere?2. imagesGPI9D58T

*indiferent cât ai fi de aproape de Domnul Isus, poţi ajunge să-ţi doreşti şi chiar să-ţi provoci moartea dacă trădezi pe Domnul Isus, dacă întorci spatele lui Dumnezeu.

*indiferent cât de mult ai câştiga prin păcat, mai devreme sau mai târziu vei realiza că fără Hristos argintul agonisit nu are nicio valoare, fără Dumnezeu nu găseşti nicio împlinire în tot venitul tău.

*sinuciderea apare în viaţa celor care n-au tratat corespunzător păcatul din propria lor viaţă. Iuda recunoaşte „am păcătuit…”. El şi-a tratat propriul păcat doar cu căinţă şi nu cu pocăinţă aşa cum se cuvenea. Căinţa este doar părerea de rău fără speranţă. Păcăinţa este mai mult decât părere de rău, este şi credinţa că Domnul Isus, Dumnezeu întrupat poate să ne ierte şi chiar să ne curăţească de păcatul nostru oricât de grav ar fi el. Pocăinţa este o întoarcere smerită la Domnul Isus Mântuitorul pe când căinţa este doar o îngropare a sufletului în amărăciune şi regret.

*nepăsarea celor din jur încurajează suicidul. Preoţii i-au spus lui Iuda „ce ne pasă nouă?” Iuda greşise mult, dar a crezut că liderii religioşi îl vor ajuta cumva, a crezut că cineva îl înţelege, dar preoţii i-au zis: „treaba ta”. Cei care se sinucid, de obicei, sunt aceia care nu se simt iubiţi de aceia de la care ei aşteaptă aceasta.

*va veni vremea când vei privi cu regret la toată viaţa pe care vei fi trăit-o cu spatele la Hristos. Va veni vremea când tot ce-ai câştigat în acel timp vei considera gunoi şi vei dori să-L cauţi pe Domnul Isus Hristos, dar va fi prea târziu- Iuda a aflat că Domnul fusese osândit la moarte. Este un timp când trebuie să-ţi vii în fire şi să te întrebi „chiar se merită să-L vând pe Hristos trăind o viaţă în păcat, în alergare după lucruri trecătoare…?” Este o vreme când încă se mai poate să te întorci la Domnul Isus şi aceasta se numeşte vremea pocăinţei. După aceasta rămâne doar vremea căinţei. Căinţa duce la moarte, la sinucidere pe când pocăinţa duce la viaţă.

Ce imagine!!! Domnul Isus Hristos fusese condamnat la moarte…şi cu toate astea, Iuda recunoaşte- era sânge nevinovat. Cel mai probabil în aceeaşi vreme, într-o altă parte a Ierusalimului, apostolul lui Hristos, Iuda, murea şi el, dar nu condamnat de alţii ci condamnat de propria-i conştiinţă. Isus Hristos murea plătind păcatul omenirii, al tuturor celor ce se vor fi încrezut în El ca Mântuitor şi Domn…. murea şi pentru Iuda, dar El a trăit prea mult în minciună încât s-a minţit pe el însuşi. Acum nu mai credea adevărul.

*suicidul începe cu diavolul şi cel ce îl comite ajunge în prezenţa lui. Suicidul este de la diavolul. Iată ce spune apostolul Ioan: „cum a fost dată bucăţica a intrat Satana în Iuda…”(Ioan 13.26) Şi Iuda a ajuns să fie numit „Fiul pierzării.” Totuşi, deşi gândul sinuciderii vine de la Diavolul, alegerea aparţine omului.

*fiecare om care trăieşte fără Hristos comite suicid în mod pasiv- ei nu aleg viaţa. Diferenţa este doar de durată. Consecinţele sunt aceleaşi- iadul!

Diferenţa dintre un creştin şi un sinucigaş

Atât Iuda cât şi apostolul Pavel şi-au dorit să părăsească viaţa aceasta în trup. De altfel, orice creştin autentic ar trebui să-şi dorească şi să viseze la ziua când vom părăsi viaţa aceasta în trup.  Iată cum vorbeşte apostolul Pavel despre propria-i moarte:

„Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos căci ar fi cu mult mai bine, dar pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup. Şi sunt încredinţat şi ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi, pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre; pentru ca prin întoarcerea mea la voi, să aveţi în mine o mare pricină de laudă în Isus Hristos.”(Filipeni 1.20-26)

Totuşi există mari diferenţe între creştini şi cei ce se sinucid. Iată câteva dintre ele:

*creştinul priveşte moartea ca pe o „mutare”. El spune „aş dori să mă mut”. Pe când sinucigaşul spune: „vreau să-mi pun capăt zilelor.” Biblia ne spune că moartea nu este „un capăt şi un sfârşit” …cel puţin nu al vieţii ci doar al „trăirii în trupul” acesta de carne. Iată deci cât de important este să ai datele corecte despre realităţile vieţii. Nu oamenii, cântecele, bancurile şi filmele ci doar Biblia ne spune adevărul despre moarte.

*creştinul, de fapt, nu-şi doreşte moartea, ci ceea ce este dincolo de ea- „să fiu împreună cu Hristos”- spune apostolul Pavel. Sinucigaşul îşi doreşte moartea ca o evadare din ceea ce este dincoace de moarte. Creştinul este atras de dragostea Celui Sfânt de dincolo de moarte, iar sinucigaşul fuge şi se depărtează de ceea ce urăşte dincoace de moarte: probabil o mare dezamăgire, amărăciune, singurătate, frică, dorinţa de a pedepsi pe cineva, nemulţumirea cu privire la ceea ce este sau ceea ce are; nemulţumit de cum arată…etc

*creştinul are încredinţarea că acolo unde ajunge el dincolo de moarte, împreună cu Hristos, este „cu mult mai bine”- zice Pavel. Sinucigaşul nu are o aşa convingere… el are doar convingerea că viaţa asta nu mai merită trăită, dar nu ştie unde ajunge şi că dincolo ajunge împreună cu Diavolul nu cu Dumnezeu, în Iad şi nu în Rai. El nu este conştient că suferinţa iadului nu are echivalent în suferinţa aceasta în trup. Indiferent cât de mare ar fi suferinţa aceasta aici nu se poate compara. De ce cred asta? Pentru că Domnul Isus spune că Iadul este un loc de pedeapsă, nu a fost creat pentru om ci pentru Diavol şi îngerii lui şi acolo este un chin etern (Matei 25.41). Este suferinţă intensă încât Domnul Isus spune că „acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. De asemenea, suferinţa va fi eternă- „viermele lor nu moare”- a spus Domnul Isus (Marcu 9.46). Din suferinţa iadului nu există uşurare şi nici drum de întoarcere. Iadul nu se gustă! De aceea, cei care se sinucid, întrucât nu cunosc adevărul, ajung sub presiunea Satanei să dea o suferinţă uşoară şi trecătoare pe una profundă şi eternal.

*creştinul autentic nu este fanatic şi îngust la minte. Deşi-L iubeşte aşa de mult pe Domnul Isus, el nu uită şi de semenii lui: „…dar pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup. … şi voi trăi cu voi toţi, pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre; pentru ca prin întoarcerea mea la voi, să aveţi în mine o mare pricină de laudă în Isus Hristos.” Unul care-şi doreşte moartea nu se mai gândeşte la nimeni decât la el singur. Lui nu-i pasă de suferinţa şi durerea părinţilor, a copiilor, a soţiei sau a soţului, a fraţilor, a rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor. De fapt, dorinţa de sinucidere este poate cea mai înaltă formă de egoism; cei ce se sinucid, fac aceasta pentru că se iubesc atât de mult pe ei înşişi încât vor să li se facă cum le place lor şi nu pot concepe altfel.

*creştinul cedează propria lui plăcere în favoarea semenilor lui. Apostolul Pavel deşi este convins să pentru el ar fi mai bine să fie cu Hristos, totuşi renunţă la binele lui în favoarea a ceea ce este mai bine pentru semenii săi: „Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos căci ar fi cu mult mai bine, dar pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup.” În gândurile celui ce vrea să se sinucidă are prioritate totdeauna ceea ce lui i se pare că este cel mai bine pentru el… indiferent cât de dureros ar fi pentru cei lăsaţi în urmă. Apostolul Pavel spune: „Şi sunt încredinţat şi ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi.

*creştinul se gândeşte la ceea ce trebuie, la ceea ce este necesar, pe când sinucigaşul se gândeşte la ceea ce-i place (la ceea ce simte) lui în acel moment: „dar pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup.

*cu toate că ceea ce el iubeşte cel mai mult se află dincolo de poarta morţii, cu toate că se vede nevoit să rămână în trup, creştinul trăieşte viaţa în trup cu bucurie şi cu folos: „Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; …Şi sunt încredinţat şi ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi, pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre; pentru ca prin întoarcerea mea la voi, să aveţi în mine o mare pricină de laudă în Isus Hristos.”Simţi spiritul lui optimist? Bucuria de viaţă? De fapt numai un astfel de om poate fi o bucurie pentru alţii şi o încurajare. Ciudat, nu? Să doreşti să mori şi totuşi să trăieşti ca şi când ai iubi doar viaţa. Cei nepocăiţi iubesc viaţa şi trăiesc ca şi când ar muri. Deşi apostolul Pavel avea nevoie de încurajare (se afla în închisoare pentru Hristos), iată că tot el încurajează pe cei ce se aflau în libertate.

*creştinul, pentru că iubeşte pe Domnul Isus, Îl lasă pe El să decidă când şi cum să treacă din viaţa aceasta. Niciodată, niciun creştin nu şi-a provocat intenţionat moartea. Creştinul ştie că fiecare clipă de viaţă trebuie trăită cu folos pentru gloria lui Dumnezeu. Sinucigaşul îşi provoacă moartea crezând că are drepturi asupra ei. Dacă n-ai creat viaţa, n-ai nici dreptul s-o iei!

Când este moartea „un câştig?”

Un sinucigaş crede că moartea este un câştig pentru el. Şi apostolul Pavel spune că moartea poate fi un câştig, dar iată în ce condiţii: „Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.

Când este moartea „un câştig”? Apostolul Pavel spune clar: Moartea este un câştig când „a trăi” este Hristos! În orice altă situaţie, moartea este cea mai mare pierdere. La înmormântările creştinilor nu există regrete eterne şi nici de moment- cel puţin nu din partea celui ce-a trecut pe malul eternităţii.

Modul în care îţi trăieşti viaţa determină cum priveşti moartea, dar şi destinaţia finală după aceasta. Dacă îţi trăieşti viaţa pentru Hristos, dacă şi pentru tine a trăi este Hristos, atunci şi pentru tine moartea este un câştig. De aceea martirii mureau cu zâmbetul pe buze (Fapte.7.55-60). Dacă aici trăieşti pentru tine însuţi, pentru familie, pentru alţii sau pentru lucrurile lumii acesteia, moartea nu va fi un câştig pentru tine, ci cea mai mare pierdere: toate vor rămâne aici, vei pleca cu mâinile goale.

În aeroport, la punctul de control, înainte de a urca în avion, anumite obiecte îţi sunt scoase din geantă şi aruncate la gunoi fără alte comentarii; nu contează că sunt alte tale. Cu ele nu poţi trece. Când vom trece râul morţii, tot ce-am adunat aici, aici vor rămâne; nici măcar un cent şi nici măcar un gram de aur nu vom lua cu noi. Dacă doar acestea au fost comorile noastre, nu este cu adevărat moartea cea mai mare pierdere?

Creştinii trăiesc pentru Hristos: ei iubesc pe Hristos, ascultă de Hristos şi caută prin tot ce fac, spun sau gândesc să aducă glorie lui Hristos. Pentru ei moartea este un câştig! Tu? Pentru ce trăieşti? Pentru tine a trăi este…. ce?

Mihail Geabou

Advertisements
This entry was posted in Consiliere and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s